Ca orice părinte actual, am fost și eu copleșită de tot felul de informații apocaliptice despre mediu, alimentație, pericolele diverselor abordări în creșterea copiilor. Pe multe le găsiți pe blog prezentate destul de plastic.
Am încercat să îi ajut cât pot să aibă un start bun. așa cum m-am priceput mai bine. Pe măsură ce au crescut copiii, au făcut cunoștință cu tot mai multe lucruri pe care le-aș fi dorit departe de ei. Cumva, a trebuit să fac pace cu asta. Îmi dau seama cât de greu este să lași copiii să aibă experiențele lor, dar pentru mine asta a venit ca o consecință firească a modului în care fuseseră crescuți până atunci.

În general, noi în România trăim cu impresia că strictețea, regulile, norma, programul fix, colectivitatea organizată, expunerea timpurie la informație gen lecții ne ajută copiii să evolueze, să devină mai inteligenți, să aibă într-un cuvât o cale bătută spre succes.

Dacă sunt de acord că anumite limite în comportament sunt mai mult decât indicate, nu rezonez cu ceea ce se predică în sânul majorității când vine vorba de educația copiilor. Fără a ajunge la vreun extremism, am observat că fiecare copl are alt mod de a face asocieri și de a folosi informația din jur sau chiar de a sonda lumea înconjurătoare.

Noi suntem mult mai săraci decât ei în privința asta. Pentru mine, expunere timpurie a însemnat că i-am purtat cu mine de mici în tot felul de ipostaze, de la chestiuni de muncă până la rezolvarea unor proleme zilnice.

Astfel, copiii au știut de la început cum să relaționeze cu oamenii și în general cu mediul urban și tehnologizat în care au trăit. Tot din categoria expunere timpurie a venit cunoașterea gadgeturilor. Prin asta înțeleg folosirea lor ca instrumente. Mama vorbeste la telefon, scrie cliențților, verifică emailuri, desenează, citește povești de pe smartphone. Fata mea sugea cabluri usb la câteva luni și stătea la sân când scriam articole sau lucrări. Am terminat o licență cu ea la sân toată noaptea. La întâlnirile LLL desena cu degetul pe ecranul telefonului.

Ce vreau să înțelegeți însă este că, deși i-am lăsat mână liberă să instaleze aplicații, să îmi umble la setări, să umble cu mouse-ul și tastatura imitându-mă (a ”scris” prima data la 4 luni, a sărit pe tastatură când vorbeam cu familia pe messenger), nu am abandonat-o efectiv în voia lor iar când era mică interacționa cu ele mai degrabă indirect, exceptând câteva episoade când i-am arătat noi un filmuleț două cu muzică.

Povestea ei a continuat când am fost singură cu ei acasă și Denis era sugar. Când mă străduiam să-l adorm, ea avea desene animate pornite si se juca singură în camera de lângă mine, deci cumva a putut explora mai mult decât dacă îi suflam eu în ceafă. Știa să aprindă, să stingă, să pornească filme, treptat le găsea în funție de aparența scrisului (nu citea).

Ce am făcut eu, fie că era vorba de un aliment nesănătos sau un obicei potențial nesănătos, a fost să o las să încerce, fără să-i dau de înțeles că o fac cu jumătate de inimă. În momentul în care un copil este acceptat ca persoană deplină și e lăsat să facă alegeri care nu-i pun securitatea imediată în primejdie, copilul își va asuma decizia și consecințele. Când a avut o perioadă în care a insistat să stea lipită de PC, i-am arătat ce înseamnă oboseala și surmenarea și n-a mai exagerat decât arareori. Și da, am lăsat-o să-i iasă pe nas. N-am energie să mă cert cu ei chiar pe orice trebuie să facă. Și cum să învețe ce e ăla timp pierdut decât... pierzându-l?