highlists

Unelte ajutătoare pentru evaluarea suptului și a posibilelor probleme în alăptare

În unele zone este greu de ajuns la un consilier în alăptare. Puteți întotdeauna discuta cu cineva, dar vă copiez mai jos câteva trucuri ut...

duminică, 10 septembrie 2017

Autoritatea mea mută

Tocmai am văzut o întrebare: "cum vă exprimați autoritatea în fața copiilor?"

Asta m-a făcut să meditez puțin la felul in care funcționează relația mea cu copiii și am realizat că eu, când zic ceva, sunt luată foarte în serios.  Sunt alfa grupului, se pare dar, spre deosebire de alți oameni, nu mi-am făcut un țel în viață să fiu ascultată de copii.


Cobai de coafor pentru fetița mea .)

Ce-am făcut:
  • Nu am pus decât limite serioase. 
    • Criteriul principal: ”dacă nu există limita aia se face gaură in cer? Pot trăi fără ea?” Dacă răspunsul e da, sau dacă este lezat doar amorul meu propriu, am ales să nu impun limite. Copiii s-au autoreglat foarte bine. 
  • Am ținut cont de nevoile și dorințele lor chiar și când au fost incomode pentru mine.
  • I-am ascultat și le-am verbalizat emoțiile. Dacă nu ghiceam, mai încercam.
  • Le ofer contact fizic in fiecare zi. Îmbrățisări, ”pupici”, jocuri de putere (trânte, gâdilături, diii calul sau ce mai apare ad hoc și nu-mi rupe spatele). Aici din păcate am preluat și rolul tatălui, care e ori absent fizic în momentele alea, ori neatent la acest aspect în unele cazuri, că e și el om. 
  • Îmi recunosc limitele si imi cer iertare când greșesc.
  • Cert fapta nu copilul. Sunt sinceră și le mărturisesc când mă tem de anumite consecințe  (mi-a fost teamă că te lovești, mi-e teamă să nu fii agresat verbal de un membru zelos al societății atunci când alergi în mall)
  • Nu le ofer explicații pentru orice rahat. Unele lucruri sunt cum sunt, trebuie să decidem repede și să mergem mai departe, trăind cu ceea ce am ales. 
  • Nu le dau de ales mereu dar accept refuzurile conform regulii #2. Exemplu: le dau hainele să se îmbrace, nu îi întreb dacă ar vrea sa se îmbrace. A, nu, de multe ori nu se îmbracă, dar deja intrăm în altă ”regulă” :)
  • Când  un lucru nu merge conform așteptărilor mele, fac altceva, ceva ce pot face atunci. Viața mea în momentul ăsta are prea puține repere fixe, așa că îmi permit. Dar rețineți, totul e o alegere în viață, inclusiv faptul că ”trebuie” să vă treziți când nu vreți. 
  • Când decid ceva țin cont din start de afinitățile lor, chiar dacă nu discut cu ei înainte. Se simt ocrotiți și reprezentați. Dar nu parlamentez și nu despic firul în 4. 
  • Le accept stările proaste ca atare si nu mă mai simt vinovată pentru ele.
  • Eu nu sunt  datoare sa ii fac fericiți si nici ei pe mine.
  • Au libertate completă în ceea ce îi privește doar pe ei: ora de trezire, culcare, felul în care mănâncă și accesul la tehnologie.  Când exagerează le arăt de unde le vin stările proaste și le stau la dispoziție pentru suport emoțional.
  • Când vor apă sau mâncare sau au alte nevoi de bază mă execut în secunda 2, fără să cârâi (prea mult :D), de multe ori chiar și când știu cîă sunt capabili să și le îndeplinească singuri. Cererile lor pot masca alte nevoi iar răspunsul meu rapid îi face să se simtă ocrotiți.
    • Le pun nevoile de bază pe primul plan, fiindcă ei deocamdată sunt mai vulnerabili decât mine. Le respect preferințele - de exemplu băiatul vrea să fie spălat după ce merge la baie și are nevoie de ajutor, chiar dacă are cinci ani. Sau poate preferă un anumit ritual de masă sau să doarmă cu anumiți pantaloni. Nu mă înfoi la el pentru așa ceva și nu mă simt o victimă sub pretextul că trebuie să am grijă și de mine. 
    • Nu mănânc niciodată ceva fără să le dau și lor înainte.  Scriu despre asta separat fiindcă e o atitudine pe care o tot văd în jur și mi se pare josnică, un abuz de putere. 
  • Salut în locul lor dacă ei nu o fac și răspund diverselor forme de atac verbal din partea necunoscuților. Și reciproca e valabilă: discută liber cu străinii, chiar dacă uneori sunt de o sinceritate dezarmantă sau pe mine mă deranjează. Dar, dacă mie mi se pare că nu stiu cum să se aper,e intervin amabil și le dau voie să fie timorați și să nu spună mulțumesc. 
  • Încerc să le ofer spațiu să facă lucruri serioase fără să îi critic dacă greșesc. Încerc. Jur. 

Cred că mai sunt multe alte reguli și nuanțe. Dar în general copiii mei nu țipă că mai vor să stea la un loc de joacă, îmi dau mâna când le cer asta și în mare respectă niște minime reguli sociale. În mare.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu